DISCUȚIA ȘI POLEMICA

        1. Discuţia – esenţa adevărului

    1.1. Definirea “discuţiei”. Scopul discuţiilor. 

Este cunoscut de către toţi dictonul “Adevărul se naşte în discuţie”, dar există şi un altul, cu caracter diametral opus: “Despre gusturi nu se discută”. Şi totuşi, aceste adevăruri incontestabile nu se contrazic.

În istoria culturii comunicării s-au manifestat duferite poziţii faţă de discuţie ca factor social. Kant considera discuţia “esenţa vieţii”, fiind de părere că dialogul este necesar chiar şi în monologul gândirii de unul singur, considerând că a gândi înseamnă a vorbi cu tine însuţi, a te auzi, deşii nu există un ineterlocutor. 

► Conform DEXI – lui, discuţia este schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona, este o conversaţie, o cercetare, o examinare a unei probleme.(p. 585)

► Scopul oricărei discuţii este de a soluţiona în comun o problemă şi de a scoate la iveală adevărul.

În continuare, vom examina discuţia dintre interlocutori şi modalităţile de confruntare a diverselor puncte de vedere asupra uneia şi aceleiaşi probleme.

- Fiecare persoană ţine la opinia sa ca la ceva foarte scump şi, de aceea, în multe discuţii le vine greu să cedeze, dacă nu sunt persuadaţi cu argumente convingătoare.

- Vom remarca din start dificultatea psihologică a unei discuţii în contradictoriu, dat fiind faptul că ambii inerlocutori tind spre biruinţă. Confruntarea psihologică a celor care discută ceva în contradictoriu decurge într-o atmosferă încordată, indiferent de faptul dacă se va ajunge la un punct de vedere comun sau dacă ambii interlocutori vor rămâne pe poziţii iniţiale.

- În cadrul discuţiilor în contradictoriu, pot fi atestate două atitudini: constructivă, menită să găsească o soluţie satisfăcătoare, şi distructivă, atunci când părţile au tendinţa de a nu ceda nimic.

1.1.                  Principii de realizare  a discuţiei:

•           Principiul securităţii ambelor părţi

•           Principiul orientării decentralizate

•           Principiul caracterului adecvat al celor recepţionate

   În calea spre recepţionarea adecvată a raţionamentelor interlocutorului, pot fi următoarele bariere:

ü particularităţile intelectuale limitate;

ü starea fiziologică şi psihologică critică la momentul dat;

-     îngâmfarea, ambiţia;

ü invidia, ura, disconsiderarea;

ü stereotipurile de gândire;

ü persistenţa unor dogme etc.

Cauzele care împiedică stabilirea adevărului şi care conduc la discuţii distructive, sunt:

ü Omul nu se poate stăpâni întotdeauna pentru a asculta punctul de vedere al interlocutorului;

ü Scopul unui interlocutor este premeditat: de a-l răpune cu orice preţ pe partenerul de comunicare;

ü Partenerul de discuţie este permanent întrerupt, ceea ce-l împiedică să demonstreze justeţea tezelor sale;

ü Unul din interlocutori se agaţă permanent de aspecte neesenţiale şi partenerul de discuţie nu-şi mai poate concentra atenţia, se plictiseşte;

ü Atenţia celui inclus în discuţie e concentrată asupra aspectului exterior al interlocutorului, a ţinutei, a felului de a vorbi al acestuia;

ü Oponentul e prea sigur de faptul că informaţiile pe care le deţine sunt suficiente pentru rezolvarea problemei în cauză şi de aceea nu acordă atenţie faptului că poate există şi o altă opinie.

            2. Genurile discuţiilor

     Discuţiile sunt de diferite genuri: apodictice, euristice, sofistice.

1.              Discuţiile apodictice sunt cele care exprimă raporturi şi legături esenţiale între lucruri şi fenomene şi însuşirile lor; care exclud posibiltatea unei poziţii indiscutabile.

2.              Discuţia euristică are loc în cazul când unul dintre interlocutori acceptă punctul de vedere al celuilalt, însă nu înainte de a i se fi adus argumente întru susţinerea tezei.

3.              Discuţiile sofistice. Aceste discuţii au intenţia de a opune cu orice preţ punctul propriu de vedere, de a nu ceda, ba chiar de a căuta, prin diferite şiretlicuri să producă o impresie de obiectivitate şi de gândire logică.

        3. Modalităţi de realizare a discuţiilor constructive

           3.1. Fazele de realizare a discuţiei constructive:

1.     Organizaţională, când se dezvăluie sensul discuţiei;

2.     Acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor de vedere sdoptate.

3.     Desfăşurarea discuţiei ca atare: întrebări, replici ale oponentului, ale participanţilor;

4.     Conturarea şi cristalizarea punctului/punctelor de vedere just/juste asupra chestiunilor discutate şi argumentarea lor;

5.     Formularea concluziilor cu participarea activă, nu numai a oponenţilor, ci şi a celorlalţi, prezenţi la discuţie.

6.     Indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.

3.2. Compoziţia discuţiei organizate:

● Introducerea în discuţie făcută de către organizator pregăteşte auditoriul pentru receptare, captivează atenţia, trezeşte interesul şi încredrea. Acest lucru se obţine prin formula de adresare, prin sublinierea actualităţii etc. Tot în această parte, ascultătorii se includ în discuţie, se prezintă problema ca atare, se formulează tezele, se expune obiectivul dorit, se comunică planul discuţiei, se anunţă participanţii şi ordinea evoluării lor.

● În partea principală a discuţiei, se rezolvă mai multe probleme:

- se dezvăluie esenţa noţiunilor luate în discuţie şi legătura dintre ele;

- se formulează de finiţii;

- se lansează teze;

- se aduc argumentedinpartea tuturor oponenţilor;

- se face coeziunea dintre cele discutate în plan teoretic şi cel practic, formulându-se sugestii şi srgumentându-le.

● În încheiere, se scoate încă o dată în evidenţă concluzia, se consultă opinia celor prezenţi privind modalitatea de realizare a coeziunii dintre teorie şi practică şi se formulează probleme de perspectivă.

        În contextul de mai sus, semnalăm şi greşeli frecvente în organizarea discuţiilor, pentru a le evita pe viitor:

-  numărul prea mare de chestiuni puse în discuţie;

-  discutarea superficială/formală;

-  abaterle nejustificate de la tema discuţiei;

-  lipsa concluziilor pe marginea celor discutate

3.5. Aptitudini importante pentru  discuţie

Aptitudinile care caracterizează un bun comunicator sunt numeroase. Dintre ele le vom enumera pe cele considerat a fi importante:

 • a fi bine documentat despre variate subiecte sau a fi la curent cu principalele ştiri din lume;

• a arăta interes faţă de interlocutor;

• a fi în stare să schimbe foarte uşor subiectul discuţiei;

• a se adapta la partenerul de comunicare;

• a face declaraţii şi a-şi expune părerile bazându-se pe cunoaştere şi experienţă;

• a privi  interlocutorul drept în ochi;

• a evita să corecteze greşelile gramaticale sau de pronunţie ale interlocutorului în public;

• a nu întrerupe interlocutorul;

• a accepta şi a face  complimente cu eleganţă;

• a nu exagera în privinţa propriilor interese;

• a-şi da seama când începe să plictisească interlocutorul;

3.6. Subiecte ce trebuie evitate într-o discuţie:

        • sănătatea personală.

• sănătatea altor persoane.

• subiecte controversate când nu se cunoaşte de care parte sunt interlocutori.

• ghinioanele personale.

•  subiecte banale şi plictisitoare.

• bârfe dăunătoare.

4. Polemica şi  valoarea ei ca factor social

     4.1. Definirea şi caracteristica polemicii

Termenul polemică este preluat în limba română din franceză ( “polémigue”) cu semnificaţia:  “discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă literară, ştiinţifică, polotică etc” [DEXI, p.1501].

Polemica are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de comunicare, o atitudine critică, combativă a interlocutorilor. În polemică intră persoanele cu sterotipuri ale gândirii, cu viziuni proprii formate, care nu pot fi schimbate cu una cu două..

Polemica e mai mult decât o discuţie rudamentară, deoarece ultima nu presupune prezenţa neapărat a punctelor de vedere diamentral opuse. O discuţie obişnuită poate clarifica doar unele lucruri percepute nebulos. Polemica este însă o adevărată luptă de idei şi cei ce intră în ea ştiu ce vor, dar nu ştiu cum să acţioneze.

Sub aspectul formei sale, polemica este de două feluri: scrisă şi orală. În această ordine de idei, privită sub aspectul eficienţei, polemica poate fi constructivă sau distructivă.       

4.2. Reguli generale de întreţinere a polemicii

Ca şi în discuţiile obişnuite, în polemică succesul depinde de actualitatea temei, de claritatea problemelor formulate pentru confruntarea de opinii, de argumentele aduse, pe baza cărora se ajunge la concluzii. Trebuie să ţinem cont de faptul că nu orice deveregenţe de opinii merită să fie puse în discuţie numai cele cu valoare principală.

Deci în polemică are importanţă:

- ce se discută în contradictoriu;

- de ce se discută;

- cum se discută;

- cu cine se discută.

4.3. Cerinţi de ordin psihologic în realizarea polemicii

Oratorul inclus în polemică trebuie să respecte unele cerinţe de ordin psihologic şi moral:

- este inadmisibil să se recurgă la exagerarea unor merite ale oponentului, în scopul de a-i slăbi vigilenţa atunci când i se dă lovitura de graţie;

- Nu se recomandă ca, atunici când se câştigă lupta, să se etaleze emoţiile de bucurie, lezând amorul-propriu al adversarului;

- În cazul comiterii unor inexactităţi, este necesar să se recunoască faptul fără nici o ezitare;

- Nu se recomandă să se declare cu toată fermitatea că oponentul nu are dreptate. Lucrul acesta se face prin argumente, fără a leza demnitatea prin aceste afirmaţii;

- E bine să se facă complemente cu sinceritate şi să se accepte complementele făcute la proprie cu eleganţă

4.4. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii constructive

Discuţiile în contradictoriu vor fi constructive, dacă interlocutorii vor respecta regulile de conduită adecvate situaţiei de comunicare:

- În timpul expunerii aserţiunilor oponentului, privirea trebuie să fie concentrată asupra acestuia, astefl dând de înţeles că acesta este ascultat şi că merită atenţie;

- Dacă unele gânduri din cele spuse de oponent sunt cunoscute, el nu trebuie întrerupt, comunicându-i despre aceasta: interlocutorul trebuie ascultat totuşi cu răbdare, pentru ca şi cei prezenţi să perceapă despre ce este vorba;

- Dacă unele teze formulate de oponent prezintă interes, este raţional să-i cerem să le argumenteze.

4.5. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii cu tentă distructivă

Cel mai greu de întreţinut sunt discuţiile distructive, în care un interlocutor face uz de anumite tertipuri. Ele necesită o deosebită rezistenţă, însă există şi unele remedii ce pot să niheleze intenţiile negative ale partenerului de discuţie, şi să direcţioneze polemica spre luarea unor decizii eficiente. Vom examina în continuare unele tertipuri de comunicare ale interlocutorilor şi modalităţile de combatere (Tab. .1):

Tertipuri de comunicare	Modalităţi de combatere
1. Interlocutorul extinde expunerea în afara temei discutate, cu scopul de a eclipsa  argumentele chiar în etapa incipientă	Se precizează limitele discuţiei, obiectivul scontat, respingând antiteza oponentului.
2. Extragerea din context a unor fapte lipsite de importanţă pentru teza principală.	Oponentul trebuie întrebat care este tema discuţiei şi ce legătură are aceasta cu faptele enunţate.
3. Oponentul formulează întrebări ce nu se referă la esenţa problemei discutate sau întrebări cu sens opus, ignorând cele dovedite deja.	Oponentul este întrebat ce teză argumentează şi cu ce scop face acest lucru ; oponentului i se solicită să-şi formuleze antitrza şi s-o argumenteze.
4.     Oponentul face unele presupuneri privind onoarea precară a adversarului şi astfel pune la îndoială gândul just exprimat de acesta : a). se transferă critica de la chestiunea discutată asupra personalităţii interlocutorului; b) i se atribuie oponentului unele afirmaţii lipsite de dovezi ;	Adeversarului i se spune dimpotrivă un comliment, predispunându-l astfel să-l asculte pe cel cu opinia contrară şi să-l aprecieze obiectiv. a) se dezvăluie indirect tertipul printr-o observaţie de genul : de ce sunt vinovaţi sătenii pentru greşeala făcută? b) nu se intră în discuţie, nu se răspunde la provocaţia deschisă.
5. Oponentul denaturează concluziile, argumentele expuise de adversar, spre a-l prezenta ca pe un om lipsit de cultură, diletant.	E raţional de a încheia schimbul de opinii, formulând concluzia ce se desprinde din cele “spuse” şi îi mulţumeşte oponentului pentru o atare ”analiză”
6. Oponentul este doar în aparenţă binevoitor, camuflându-şi poziţia faţă de cele discutate şi faţă de autorul lor.	Se dezvăluie chipul adevărat al oponentului prin mijloace umoristice, apoi se dezvăluie intenţiile lui adevărate.
7. Se recurge la declaraţii goale privind incompetenţa oponentului în chestiunea discutată.	Nu se manifestă delicateţe: adversarul este întrebat cu ce scop se face acest lucru.
8. Se mizează pe unele greşeli neînsemnate, pe unele dificienţe de exprimare spre a denatura adevărul expus de vorbitor.	Oponentul este rugat să-şi exprime opinia proprie privind soluţionarea problemei concrete.
9. Oponentul îşi schimbă permanent poziţia, încercând a ocoli problema, neputând propune soluţii.	Nu este cazul să se insiste ca oponentul să fie de acord cu cele exspuse de adversar. Discuţia poate fi întreruptă.
11.Oponentul îl întrerupe grosolan pe vorbitor.	E raţional să se recurgă, în măsura posibilităţilor, la ironie, satiră, sarcasm, parodie.

       În concluzie, vom afirma următoarele:

       În polenică nu e cazul să se mizeze pe ajutorul cuiva, pe reacţia celor prezenţi şi, mai ales, pe persoane competente, dar fricoase. Este necesar de a intra în polemică cu oamenii inteligenţi şi bine intenţionaţi, şi nu cu persoane orgolioase, egoiste şi egocentriste.

4.5. Particularităţile întrebărilor, replicilor, remarcelor în cadrul polemicii

În polemică sunt inevitabile întrebările diverse, precum şi replicile, remarcele. Ele ajută la clarificarea sau precizarea unor lucrururi, la înlăturarea îndoielilior. Tot ele pot exprima şi intenţii răuvoitoare. Apariţia întrebărilor în procesul polemicii este un semnal că oamenii au pătruns în esenţa celor discutate, că sunt interesaţi de problemă sau, dimpotrivă, că vor să pună interlocutorul într-o situaţie dificilă.

Întrebările şi replicile pot apărea pe parcursul dialogului şi la finele acestuia. În continuare, vom comenta succint tipurile de întrebări folosite pe parcursul polmicii:

•           Întrebare capcană.

•           Întrebare în sens invers (contraîntrebarea)

•           Întrebarea-blocare

•           Întrebare-impunere,

•           Întrebarea-precizare

•           Întrebarea de tergiversare

•           Întrebarea retorică

Ţinându-se cont de genul întrebărilor folosite în polemică, este important ca fiecare întrebare să fie utilizată în funcţie de scopul urmărit de persoana care o formulează în raport cu starea psihologică, cu pregătirea şi disponibilitatea pentru dialog a interlocutorului. Scopul întrebărilor este de a lumina subiectul, motiv pentru care ele trebuie puse cu grijă, pentru a evita impresia de interogatoriu.

În polemică, mai ales când există intenţii rău-voitoare, oponenţii, pentru a se apăra, folosesc diferite remarce, replici diverse după intenţie, după modul de formulare, prin ele combatându-se atacul părţii adverse, afirmaţiile acestora. Ele pot fi binevoitoare, dar şi ironice, sceptive, provocatoare, compromiţătoare, ofensatoare etc.

5. Modalităţi de întreţinere a polemicii

5.1. Procesul de neutralizare a oponentului şi de apărare în polemică

Scoaterea la iveală a neadevărului constituie apărarea poziţiei proprii a oponentului cu intenţii bune. Procesul neutralizării oponentului în polemică înseamnă dezvăluirea neadevărului şi a intenţiilor acestuia. Vom urmări câteva procedee de neutraliazare a oponentului în polemică:

1.     Localizarea discuţiei în contradictoriu sau fixarea limitelor acesteia.

2.     Analiza discuţiei este făcută cu scopul de a constata intenţia oponentului, ce se ascunde în umbra întrebărilor sal a replicilor.

3.     Determinarea tacticii, care se poate manifesta variat:

              a). A nu intra în discuţie

               b). A se scuza sau a invoca un pretext în cazul când realitatea contravine aserţiunilor oratorului, iar oponentul insistă să obţină un răspuns imediat.

          c). A justifica faptul că s-au comis unele inexactităţi, în situaţia când, într-adevăr oponentului nu i se poate reproşa nimic cu referire la chestiunea pusă în discuţie.

             d). A susţine, în continuare, propria opinie, în cazul când oponentul are intenţia de a compromite o idee justă, în stadiul incipient al acesteia.

           • Răspunsul la acest gen de întrebări şi replici poate fi:

            a) răspunsul cu anticipare

             b) răspunsul după observaţia, întrebarea, replica făcută de oponent

             c) răspunsul întârziat

            d) ignorarea observaţiei prin lipsa răspunsului

Neutralizarea poziţiei proprii a oponentului are loc, în cele mai dese cazuri, în mod indirect, deşi nu este exclusă şi operaţia dublă: răsturnarea tezei, concluziei oponentului şi formularea, în locul acestora, raţionamentele proprii. În ultimul caz, forţa de convingere e cu mult mai mare. Aceasta se face prin:

             • Critica poziţiei oponentului, care se referă la:

   a) critica argumentelor neîntemeiate (scoaterea la iveală a izvorului informaţiei denaturate) ce se referă la: 

 - demascarea autorităţilor îndoelnice;

 - aducerea de argumente contrare celor prezentate de oponent);

        b) Critica demonstraţiei ca operaţie de logică ce se referă la:

         - analiza analogiilor greşite;

         - analiza inducţiei pripite;

         - analiza deducţiei neîntemeiate,

         - scoaterea în vileag a falsificărilor;

         - demonstrarea consecinţelor nedorite ce pot avea loc;

         - scoaterea în vileag a şiretlicurilor oponentului etc.);

Nu trebuie să fie ignorate nici unele subtilităţi psihologice din polemică, mai ales dacă a fost constatat că oponentul a recurs la unele şiretlicuri răuvoitoare.

ü Contra exemplul

ü Intimidarea  statistică.

ü Lovitura de bumerang

ü Tehnica contrazicerii indirecte a oponentului

ü tehnica deturnării afirmaţiilor prin ecou.